Expresiile faciale negative afectează percepția relației cauză-efect.

Când cineva se încruntă la noi, creierul nostru face mai mult decât să înregistreze o dispoziție proastă - ne dă peste cap, pe tăcute, simțul despre ce anume provoacă ce.

Cercetări noi sugerează că, atunci când vedem fețe triste, furioase sau înfricoșate, ni se poate estompa judecata despre cum un eveniment social duce la altul, perturbând subtil felul în care citim situațiile și prezicem reacțiile oamenilor.

Cum ne deformează emoțiile simțul cauzei și efectului

Studiul, publicat în Quarterly Journal of Experimental Psychology, abordează o întrebare surprinzător de elementară: schimbă expresia facială a unei persoane cât de bine înțelegem relațiile simple cauză–efect în situații sociale?

În centrul lucrării se află un concept numit „învățare a contingenței” (contingency learning). În termeni de zi cu zi, este procesul mental care te face să gândești: „Când ea îi zâmbește, el zâmbește de obicei înapoi, deci zâmbetul ei probabil a făcut să se întâmple asta.”

Oamenii au fost, în mod constant, mai slabi la a identifica relații cauză–efect când fețele arătau emoții negative decât când arătau fericire sau nicio emoție.

Cercetătorii conduși de Rahmi Saylik de la Universitatea Muș Alparslan, împreună cu colegi de la Brunel University London și Universitatea din Oxford, au urmărit să testeze dacă „valența” emoțională - tonul pozitiv sau negativ - schimbă această calculare socială de bază.

Ei au vrut să afle dacă învățăm tipare mai corect din fețe fericite decât din fețe triste sau amenințătoare și dacă oamenii chiar urmăresc statisticile ori doar observă cât de des apar lucrurile împreună.

Experimentele: fețe în flux și reguli ascunse

Imagini în rafală și întrebări cauzale dificile

Echipa a conceput o sarcină pe computer folosind o metodă „în flux” (streaming). Participanții au privit secvențe rapide de imagini. În condițiile emoționale, apăreau două fețe una după alta:

• o față „expeditor” (sender), care arăta o expresie
• o față „receptor” (receiver), care arăta o a doua expresie

Voluntarii aveau o sarcină simplă: să decidă cât de puternic părea că prima expresie o cauzează pe a doua. După fiecare bloc de probe, evaluau puterea legăturii cauzale pe o scală de la negativ la pozitiv.

Fără ca ei să știe, cercetătorii au manipulat în secret relația statistică reală dintre indiciu și rezultat. Uneori prima față prezicea perfect a doua. Alteori nu exista deloc o legătură reală.

Experimentul 1: fețele triste trag în jos judecățile cauzale

În primul experiment, 107 participanți au văzut fluxuri de fețe fericite, fețe triste sau forme geometrice. Formele au servit drept control neutru, fără semnificație emoțională.

Participanții au reușit să distingă relațiile puternice cauză–efect de cele slabe sau inexistente. Totuși, acuratețea lor a depins puternic de ceea ce priveau.

Când fețele arătau tristețe, oamenii au evaluat legătura cauzală ca fiind mai slabă decât era în realitate, chiar și când statisticile arătau o conexiune puternică.

Fețele fericite și formele au produs evaluări mai exacte. Fețele triste i-au făcut pe oameni să subestimeze cât de strâns erau legate două evenimente.

Experimentul 2: excluderea diferențelor vizuale simple

Criticii ar putea susține că fețele și formele sunt pur și simplu prea diferite vizual. Așa că echipa a rulat un al doilea experiment cu 82 de voluntari noi, reproiectând cu grijă imaginile.

Caracteristică	Fețe	Forme
Culoare	Alb-negru	Alb-negru
Încadrare	Afișate prin „ferestre” ovale	Ovale cu model
Variație	Emoție vs expresie neutră	Model vs fără model

Chiar și cu aceste ajustări, care au făcut fețele și formele mai asemănătoare, tiparul a rămas încăpățânat de clar. Fețele triste au dus în continuare la o cauzalitate percepută mai slabă decât fețele fericite sau formele ovale cu model.

Nu a existat o diferență semnificativă între fețele fericite și formele neutre. Acest punct contează: fericirea nu a „turat” învățarea. Emoția negativă părea să o perturbe activ.

Experimentul 3: statistici, nu simpla numărare

O altă îngrijorare a fost „ipoteza asocierii” (pairing hypothesis): poate că oamenii doar numără cât de des apar două lucruri împreună, în loc să calculeze ceva asemănător unei probabilități.

Pentru a testa asta, al treilea experiment, cu 90 de participanți, a separat în mod ingenios frecvența de puterea predictivă. În unele condiții, indiciul și rezultatul apăreau împreună des, dar erau predictori slabi. În altele, apăreau împreună mai rar, dar formau o legătură statistică puternică.

Evaluările participanților au urmărit contingența statistică reală, nu doar numărul brut de asocieri, iar fețele negative au slăbit în continuare cauzalitatea percepută.

Chiar și când frecvența asocierilor a fost controlată, fețele triste au continuat să scadă estimările puterii cauzale comparativ cu fețele fericite și formele.

Experimentul 4: furia și frica se alătură tristeții

Ultimul studiu a lărgit perspectiva. Reacționau oamenii doar la tristețe sau toate fețele negative au un efect similar?

Cincizeci și unu de voluntari au judecat legături cauzale între fețe fericite, furioase și înfricoșate. Metoda a reflectat sarcinile anterioare. Din nou, valența emoțională le-a deformat discret judecățile.

În condițiile în care exista o relație cauzală pozitivă, participanții au evaluat conexiunile care implicau fețe furioase sau înfricoșate ca fiind mai slabe decât cele care implicau fețe fericite. Emoțiile negative, ca grup, păreau să diminueze simțul oamenilor că „A a cauzat B”.

De ce fețele negative ne deturnează „lățimea de bandă” mentală

Cercetătorii sugerează că expresiile amenințătoare sau de suferință captează rapid atenția, ceea ce se potrivește teoriilor evoluționiste despre menținerea siguranței. Însă același răspuns de alarmă poate veni cu un cost cognitiv.

Fețele negative pot trage privitorul în îngrijorare și activare, consumând resursele mentale necesare pentru a urmări tipare în ceea ce se întâmplă mai departe.

O față tristă sau furioasă poate declanșa gânduri intruzive: „E despre mine? Sunt în pericol? Ce am făcut greșit?” Acest monolog intern și răspunsul fiziologic pot interfera cu comparația atentă necesară pentru o raționare cauzală solidă.

Fețele fericite, în schimb, tind să semnaleze siguranță și recompensă. Pot fi observate rapid, dar nu inundă sistemul cu același nivel de procesare legată de amenințare. Asta lasă mai multă capacitate pentru sarcina mai liniștită de a judeca relațiile dintre evenimente.

Limitele cercetării – și de ce tot contează

Lucrarea are limite clare. Participanții au fost în mare parte studenți universitari neurotipici. Imaginile au fost fotografii statice, nu videoclipuri dinamice sau întâlniri din viața reală. Iar nici măcar formele concepute cu grijă nu pot egala pe deplin bogata semnificație socială a unei fețe umane.

Studii viitoare ar putea analiza cât de repede se formează aceste judecăți cauzale și dacă date fiziologice - precum ritmul cardiac sau conductanța pielii - se schimbă în paralel. Asta ar putea clarifica felul în care activarea emoțională și calculul cognitiv interacționează în timp.

Ce înseamnă asta pentru viața de zi cu zi

Rezultatele conturează câteva scenarii cotidiene sugestive. Într-o ședință tensionată la locul de muncă, de exemplu, expresia furioasă a unui manager ar putea face ca angajații să fie mai puțin capabili să lege corect comentariile de reacții. Oamenii ar putea judeca greșit cine pe cine a influențat sau ar putea subestima impactul sugestiei unui coleg.

În relații, expunerea repetată la expresii triste sau înfricoșate în timpul conflictului poate face mai dificil pentru parteneri să vadă lanțul real al evenimentelor. Unul ar putea avea dificultăți să recunoască faptul că un mic gest de sprijin a „înmuiat”, de fapt, reacția celuilalt, pur și simplu pentru că atmosfera din jur este emoțional apăsătoare.

Există și implicații potențiale pentru sănătatea mintală. Persoanele care întâlnesc frecvent expresii negative - în joburi cu stres ridicat, familii volatile sau în perioade de depresie ori anxietate - ar putea dezvolta, fără să vrea, un simț distorsionat al felului în care acțiunile lor modelează rezultatele. Asta ar putea alimenta sentimente de neputință sau confuzie în contexte sociale.

Concepte-cheie care merită explicate

Două idei tehnice stau în centrul acestei cercetări:

• Valență: „încărcătura” emoțională a unui stimul. Valența pozitivă include fericirea și ușurarea; valența negativă include tristețea, furia și frica.
• Învățarea contingenței: procesul de estimare a cât de probabil este un rezultat având un anumit indiciu. De pildă, a judeca dacă observația unui prieten tinde să provoace râs sau o tăcere stânjenitoare.

Când valența negativă intră peste învățarea contingenței, oamenii pot observa în continuare expresiile, dar devin mai puțin exacți în a decide dacă acele expresii chiar cauzează reacțiile care urmează.

Această distorsiune subtilă contează: viața socială depinde de faptul că prezicem constant cum vor răspunde ceilalți. Dacă expresiile faciale negative ne erodează pe tăcute simțul cauzei și efectului, chiar și fără să ne dăm seama, neînțelegerile și reacțiile greșit interpretate pot fi mult mai frecvente decât credem în momente încărcate emoțional.