Motivația funcționează ca un obiectiv foto, influențând modul în care se formează amintirile.

În sălile de clasă, în birouri și în secțiile de spital, oamenii se simt „motivați” în fiecare zi, însă amintirile lor arată rareori la fel.

Un nou val de cercetări despre creier sugerează că motivația are mai puțin de-a face cu efortul brut și mai mult cu felul în care mintea încadrează realitatea: uneori mărește detaliile ascuțite, iar alteori coase împreună narațiuni ample.

Motivația ca lentilă, nu ca rezervor de combustibil

Ani la rând, motivația a fost descrisă ca un fel de rezervor mental de benzină: mai mult combustibil însemna mai mult efort, ceea ce însemna învățare și performanță mai bune. Modelul suna ordonat, dar ceva nu se lega. Oamenii pot munci frenetic înainte de un termen-limită și totuși să-și amintească foarte puțin o săptămână mai târziu. Alteori, o după-amiază leneșă petrecută răsfoind un subiect din pură curiozitate poate rămâne întipărită pe viață.

Un nou cadru teoretic, publicat în Annual Review of Psychology, susține că motivația este înțeleasă mai bine ca o lentilă de cameră decât ca un indicator de combustibil. Ea schimbă modul în care creierul înregistrează evenimentele, nu doar cât de tare ne străduim. Două „stări” ascunse ale creierului, conduse de sisteme chimice diferite, par să decidă dacă stocăm imaginea de ansamblu sau litera mică.

Motivația nu doar amplifică memoria; ea schimbă ce fel de memorie este scrisă din capul locului.

Lucrarea, condusă de neurocercetătorii Jia-Hou Poh și R. Alison Adcock, adună laolaltă ani de studii pe oameni și animale. Modelul lor pune în prim-plan doi neuromodulatori: dopamina și noradrenalina. Aceste substanțe chimice, susțin ei, reglează creierul pentru două stiluri foarte diferite de învățare.

Două stări motivaționale care se luptă pentru control

Starea interogativă: când curiozitatea construiește hărți mentale

Prima stare descrisă de cercetători este „starea interogativă”. Este mentalitatea unui copil care pune întrebări fără sfârșit sau a unui adult care, într-o duminică liniștită, rătăcește cu plăcere prin file de Wikipedia. Forța motrice este incertitudinea și impulsul de a înțelege.

Din punct de vedere biologic, această stare este alimentată de dopamina eliberată dintr-o regiune profundă a creierului numită aria tegmentală ventrală (VTA). Dopamina, în acest context, ține mai puțin de plăcerea scurtă și intensă și mai mult de semnalarea faptului că informația din mediu ar putea avea valoare.

În starea interogativă, creierul își lărgește lentila, sacrificând o parte din precizie pentru a construi cunoaștere mai bogată și mai flexibilă.

Dopamina din VTA influențează puternic două structuri-cheie:

• Hipocampul – crucial pentru formarea amintirilor pe termen lung și pentru conectarea evenimentelor în timp și spațiu.
• Cortexul prefrontal – implicat în planificare, stabilirea obiectivelor și gestionarea sarcinilor complexe.

În această setare interogativă, creierul excelează la amintiri „relaționale”. În loc să stocheze doar fapte izolate, el le conectează la cunoașterea existentă, construind ceea ce cercetătorii numesc scheme – hărți mentale care organizează concepte și experiențe.

Gândiți-vă la un drumeț care se plimbă în voie pe o potecă nouă. Observă cum se leagă cărările, pe unde curg pâraiele și cum se schimbă relieful. Mai târziu, poate naviga pe rute noi, chiar și pe unele pe care nu le-a parcurs niciodată, fiindcă înțelege structura peisajului. Asta înseamnă starea interogativă la lucru.

Acest stil de învățare este puternic pentru:

• Înțelegerea sistemelor și a tiparelor.
• Formularea de inferențe și predicții.
• Aplicarea cunoștințelor în situații nefamiliare.

Starea imperativă: când urgența ascuțește cadrul

A doua stare, „starea imperativă”, apare când nu există timp de chibzuială. Un termen-limită care se apropie, un clopoțel de examen, un șef care așteaptă un raport sau sunetul unor anvelope care derapează în spatele tău pe șosea pot împinge creierul în acest mod.

Aici preia controlul sistemul noradrenergic, centrat pe locus coeruleus (LC), inundând creierul cu noradrenalină. Această substanță chimică ridică nivelul de activare și îngustează atenția către ceea ce pare cel mai relevant imediat.

În starea imperativă, creierul mărește strâns, capturând detalii vii în timp ce estompează fundalul.

Această stare recrutează regiuni precum:

• Amigdala – care marchează evenimentele cu semnificație emoțională, mai ales frica și amenințarea.
• Cortexurile senzoriale – care procesează cu mare precizie imaginile, sunetele și alte intrări brute.

Amintirile formate în acest mod sunt „unitizate”: instantanee foarte detaliate ale lucrului aflat în centrul atenției. Înapoi pe potecă, în clipa în care apare un urs, ținta se schimbă din a învăța terenul în a supraviețui. Drumețul își poate aminti mai târziu colții descoperiți, forma unei stânci după care să se ascundă și ruta exactă de scăpare, dar să nu aibă aproape nicio amintire despre peisajul din jur.

Această stare urgentă, imperativă, este utilă pentru:

• Luarea rapidă a deciziilor sub presiune.
• Fixarea unor elemente specifice, fețe sau locații.
• Performanță pe termen scurt în sarcini cu miză mare.

Compromisul este flexibilitatea redusă. Amintirile tind să fie strâns legate de context și mai puțin susceptibile să susțină generalizări largi.

De ce creierul nu le poate face pe toate deodată

Afirmația centrală a noului cadru este că creierul se confruntă cu o problemă dură de „buget”. Are resurse limitate și nu poate fi atent la fiecare detaliu, în timp ce mapează și toate relațiile dintre ele. Așa că își schimbă prioritățile în funcție de „distribuția valorii” din mediu.

Context	Sistem dominant	Rezultat tipic
Multe recompense potențiale, presiune scăzută	VTA–dopamină (stare interogativă)	Amintiri relaționale largi și scheme
Un singur obiectiv urgent, miză mare	LC–noradrenalină (stare imperativă)	Amintiri ascuțite, detaliate ale indiciilor-cheie

Când lumea pare deschisă și plină de posibilități dispersate – multe idei interesante, risc imediat mic – starea interogativă, condusă de VTA, ajută la construirea unei hărți. Când un singur obiectiv se înalță deasupra tuturor – să prinzi termenul, să eviți accidentul, să treci examenul – starea imperativă, condusă de LC, domină și creierul mărește cadrul.

Săli de clasă, birouri și golul de memorie

Cum mediile cu miză mare modelează ceea ce rămâne

Modelul aduce vești neliniștitoare pentru culturile educaționale și de muncă cu presiune ridicată. Mediile obsedate de teste, cote sau urgență constantă pot într-adevăr să crească efortul. Dar pot schimba și ceea ce își amintesc oamenii.

Miza mare poate ascuți memoria pentru fapte izolate, erodând în liniște înțelegerea profundă.

Într-o clasă condusă de examene, elevii pot stoca liste, definiții și formule cu o precizie impresionantă. Totuși, pot avea dificultăți să explice de ce contează acele fapte sau cum se potrivesc între ele. Creierul a fost reglat pe starea imperativă: mărește, memorează, mergi mai departe.

Pe de altă parte, lecțiile care încurajează curiozitatea, întrebările și proiectele deschise au șanse mai mari să împingă elevii în starea interogativă. Aici, conceptele se leagă, tiparele ies la suprafață și cunoașterea poate fi transferată între discipline – însă elevii pot fi mai puțin „fără greșeală” când li se cere să reproducă formulări exacte sau date izolate sub presiunea timpului.

Pentru profesori și proiectanții de curriculum, implicația este nuanțată. Diferite părți ale procesului de învățare pot cere stări motivaționale diferite, folosite deliberat, nu din întâmplare.

• La începutul unui subiect: sarcini cu presiune scăzută, conduse de curiozitate, pentru a construi scheme.
• Mai aproape de evaluare: exerciții cu timp limitat pentru a ascuți detaliile critice.
• De-a lungul semestrului: alternarea între ambele moduri pentru a evita blocarea într-o singură extremă.

Sănătatea mintală: când lentila se blochează

Cercetătorii văd ecouri ale acestor stări motivaționale și în condiții psihiatrice. Anxietatea, de exemplu, poate bloca creierul într-o stare imperativă cronică, scanând constant după amenințări și mărind indiciile de pericol.

Fiecare e-mail ambiguu pare o critică. Fiecare zgomot necunoscut noaptea pare un semn de intruziune. Sistemul noradrenergic, construit pentru a gestiona urgențe reale, începe să trateze viața de zi cu zi ca pe o criză permanentă. Memoria favorizează apoi detaliile legate de amenințare și ignoră contextul neutru sau pozitiv, ceea ce poate întări mentalitatea anxioasă.

Depresia, în schimb, poate implica o incapacitate a sistemului VTA–dopamină de a se activa corespunzător. Starea interogativă nu se aprinde cu adevărat. Mai puține lucruri par interesante. Informația nouă nu pare să merite conectată la experiențe vechi. Asta îi poate lăsa pe oameni cu sentimentul că viitorul lor este doar o extensie plată a trecutului, cu puțin loc pentru posibilități proaspete.

Terapiile viitoare ar putea viza aceste stări mai precis, folosind medicamente, tehnici psihologice sau chiar neurofeedback, în care oamenii urmăresc date în timp real despre propria activitate cerebrală și învață să o ghideze în direcțiile dorite.

Ce înseamnă asta pentru viața de zi cu zi

A-ți alege lentila în mod intenționat

Cei mai mulți oameni comută între starea interogativă și cea imperativă fără să observe. Noul cadru sugerează că ar putea merita să fim mai intenționați. O strategie simplă este să-ți potrivești starea motivațională cu tipul de memorie pe care îl vrei.

• Ai nevoie de înțelegere flexibilă? Redu urgența pe cât posibil. Oferă-ți timp. Pune întrebări „de ce” și „cum”. Permite rătăcirea și conexiunile.
• Ai nevoie de reamintire precisă a detaliilor? Creează puțină presiune. Folosește cronometre, termene-limită simulate sau mize mici pentru a declanșa focalizarea.

Curiozitatea pare să antreneze creierul să gândească dincolo de prezent; urgența îl antrenează să acționeze în interiorul prezentului.

Studenții ar putea programa sesiuni de lectură sau discuții cu stres redus la începutul unui curs, apoi perioade de recapitulare mai scurte și mai intense mai aproape de examene. Angajații care învață un sistem nou ar putea începe cu practică deschisă, apoi să treacă la simulări cronometrate înainte de lansarea efectivă.

Termeni-cheie care merită desfăcuți

Câteva bucăți de jargon din această cercetare sunt susceptibile să rămână:

• Sisteme neuromodulatorii: rețele de neuroni care eliberează substanțe chimice precum dopamina sau noradrenalina pentru a ajusta comportamentul altor regiuni ale creierului, în loc să transmită pur și simplu un singur mesaj.
• Memorie relațională: amintiri care stochează cum se raportează lucrurile între ele – de exemplu, care coleg lucrează cu care client sau cum se conectează diferite evenimente istorice.
• Memorie unitizată: o amintire strâns legată a unui obiect sau eveniment ca un singur „pachet”, cum ar fi un număr de telefon, o parolă sau formularea exactă a unei clauze legale.

Cercetătorii subliniază că viața reală este dezordonată. VTA și LC nu funcționează ca niște întrerupătoare curate pornit/oprit. Ele se suprapun și comunică între ele. În practică, orice moment poate conține urme din ambele stări. Totuși, metafora lentilei de cameră oferă o modalitate izbitoare de a gândi despre cum motivația sculptează memoria: uneori panoramând larg, alteori mărind de aproape, lăsând mereu o amprentă distinctă a ceea ce a contat în acel moment.